Nichita Stănescu este unul dintre cei mai importanți poeți români ai secolului XX și un autor esențial pentru BAC. Poet neomodernist și inovator al limbajului poetic, este cunoscut pentru volume precum O viziune a sentimentelor, 11 elegii și Necuvintele, dar și pentru poezii precum Leoaică tânără, iubirea.
Începem cu ceva ce a zis chiar el, pentru că e cea mai bună avertizare posibilă pentru episodul ăsta: „Poetul nu are biografie: biografia lui este, de fapt, propria lui operă”. Cu alte cuvinte, tot ce urmează e doar context. Poezia rămâne treaba ta. Treaba mea e să te fac curios.
Un băiat din Ploiești cu bunic general rus
31 martie 1933, Ploiești. Numele de la naștere: Nichita Hristea Stănescu – două prenume care sunt, de fapt, doi bunici. „Nichita” vine dinspre mamă, de la Nikita Vasilievici Cereaciukin, general-maior și profesor de matematică-fizică la Corpul de Cadeți din Voronej. „Hristea” vine de la bunicul român, negustor. Mama, Tatiana Cereaciuchin, se refugiase în România cu familia după Revoluția din Octombrie. Tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, era țăran devenit meșteșugar și comerciant.
Deci: jumătate nobilime rusă în derivă, jumătate prăvălie în orașul lui Caragiale. Nu-i un punct de plecare rău pentru cineva care avea să demonteze limba română și s-o remonteze altfel.
Liceul l-a făcut la Ploiești, între 1944 și 1952, la „Sf. Petru și Pavel”. Apoi Filologie, la Universitatea din București, între 1952 și 1957.
Debutul care n-a fost debut
Chestia amuzantă e că prima lui carte a fost scrisă în 1955 și a apărut în 1992. Se cheamă Argotice – cântece la drumul mare și adună poeziile lui bășcălioase, de mahala, scrise – după propriile lui cuvinte – „fără mamă, fără tată”. A stat în sertar aproape patruzeci de ani. Adică cel mai solemn poet din manual a început cu rime de cartier. Ține minte asta când cineva încearcă să ți-l vândă ca pe o statuie.
Debutul oficial: martie 1957, simultan în „Tribuna” de la Cluj și în „Gazeta literară” din București. Prima carte vine abia trei ani mai târziu – Sensul iubirii, 1960. Trei ani între prima poezie tipărită și primul volum. Dacă ești genul care vrea totul acum, meditează un pic la asta.
Ce a urmat: o avalanșă
O viziune a sentimentelor (1964), premiat de Uniunea Scriitorilor – volumul în care se află și Leoaică tânără, iubirea, adică exact poezia cu cele mai mari șanse să-ți pice ție la bac. Apoi Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Roșu vertical, Alfa și Oul și sfera (toate în 1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969) – încă un premiu al Uniunii -, Un pământ numit România (1969), În dulcele stil clasic (1970), volumul de eseuri Cartea de recitire (1972), Măreția frigului (1972). Ultimul apărut cât timp era în viață: Noduri și semne, 1982.
Cea mai exactă statistică despre productivitatea lui o găsim, ironic, într-o notă a Securității din 1979: la 46 de ani avea deja cincisprezece volume de poezie și era considerat cel mai mare poet român în viață. Când statul poliţienesc îţi ţine contabilitatea operei, ceva e strâmb în tabloul general.
Necuvintele – cheia, nu comentariul
Nu-ți dau aici analiza pe text, ci ideea din spate. Nichita a plecat de la o intuiție simplă și nebunească: cuvintele sunt insuficiente. Ele numesc, dar nu ating. Așa că a început să scrie despre ceea ce se întâmplă între cuvinte. De acolo titlul volumului din 1969 și de acolo toată reputația lui de inovator al limbii. Despre limba română spunea că e „dumnezeiesc de frumoasă” – și, spre deosebire de foarte mulți, chiar a demonstrat-o: a forțat-o până a pocnit, ca să vadă ce iese.
Părerea Nota 10: dacă scrii la examen că Nichita e greu de înțeles, ai pierdut. Dacă scrii că Nichita nu vrea să fie înțeles, ci simțit, și aduci argumente din text, ai câștigat. Poezia lui funcționează ca muzica. N-o descifrezi. O asculți.
Premiile și Nobelul care n-a fost
1975: Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”, la Viena. Tot în 1975, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. 1982: Cununa de Aur, la Serile de Poezie de la Struga.
Și Nobelul. Aici trebuie să fiu onest cu tine, pentru că sursele nu se pun de acord. Unele spun că a fost pe lista scurtă în 1977. Un document al Securității din 1979 spune că a fost propus în 1978 de scriitorul suedez Arthur Lundkvist. Alte surse vorbesc despre demersuri în 1979 și despre o listă de candidați în 1980. Ce e sigur: numele lui a circulat serios pentru Nobel spre finalul anilor ’70 și nu l-a luat. Dacă găsești pe net o dată exactă dată cu siguranță absolută, mai verifică o dată.
Femeile
S-a însurat de trei ori și a iubit, se pare, mai des decât a dormit.
Magdalena Petrescu, 1952. El avea 19 ani, ea era sora celui mai bun prieten al lui. A ținut un an. Magdalena a plecat în Australia – și aici vine partea care merită film: după moartea lui Nichita s-a întors în țară și a răscumpărat pianul familiei Stănescu, confiscat de comuniști, la care poetul ținea enorm. Pianul e azi la Muzeul „Nichita Stănescu” din Ploiești. Un gest făcut pentru un om care nu mai era acolo să-l vadă.
Doina Ciurea, 1962. Poetă și eseistă, fostă iubită a lui Nicolae Labiș. Ea a inspirat O viziune a sentimentelor. Atenție, aici sursele se ceartă din nou: unele dau divorțul în 1972, altele abia în 1981, explicând întârzierea prin oroarea poetului față de tribunale.
Gabriela Melinescu. Poetă. Relația lor a durat aproape un deceniu, fără acte. Ea a plecat definitiv în Suedia. El, deși invitat acolo la lansarea cărților lui traduse, n-a mers niciodată.
Dora – Todorița Tărâță. S-au cunoscut când ea avea 22 de ani și el 45. Exact jumătate. S-au căsătorit în 1982, cu un an înainte ca el să moară. Detaliu foarte românesc: căsătoria a avut și o componentă birocratică – Nichita urma să primească premiul de la Struga, iar Dora, având alt nume, n-ar fi putut să-l însoțească.
Dosarele
1974: Securitatea îi deschide un dosar cu numele de cod „Socrate”. Motivul? Casa lui era plină non-stop de oameni, se recita, se râdea, se bea, iar la băutură poetul mai ieșea din linia trasată de Partid. Dosarul se închide în 1976.
Nu pentru mult timp. După premiul Herder se deschide altul, „Ploieșteanu”. În toamna lui 1977 se aprobă instalarea de microfoane în apartamentul din Piața Amzei, motivul invocat fiind vizitele lui Paul Goma. Cum se face treaba asta „profesionist”? Simplu: în ziua operațiunii, vecinii sunt ținuți la serviciu cu diverse pretexte, poetul e invitat la o manifestare culturală la Ploiești, iar secretara lui e chemată la Miliție să i se „clarifice situația”. Totul, ca să fie liniște în bloc câteva ore.
Concluzia unei note informative din 1979, semnată de un general-maior: e poet patriot, dar când e supărat sau băut mai zice ce nu trebuie. Cam ăsta e tot ce a reușit un întreg aparat represiv să afle despre unul dintre cei mai mari poeți ai limbii române.
Autoportretul
Nichita s-a descris singur, către 50 de ani, cu o luciditate care doare: înalt, greu, cu părul de culoarea nisipului, cu burtă și cu picioare nesigure de la genunchi în jos. Zicea că atunci când tace pare mai degrabă antipatic și că fața i se schimbă abia când începe să gândească cu voce tare. Și mai zicea că citește foarte încet, pentru că fiecare cuvânt citit îi declanșează prea multe asocieri.
Prietenul lui, scriitorul sârb Adam Puslojić, spunea că Nichita a scris 27 de autoportrete. Primul a fost scris la Belgrad și sună așa: „Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbește”.
Ai vrut vreodată o definiție a poetului în zece cuvinte? Poftim.
Sfârșitul
Aici nu e nimic romantic și e bine să știi asta din start.
Nichita a băut. Mult și constant, ani la rând. În august 1981 face prima criză hepatică serioasă. Pe 9 decembrie 1983 pleacă la Drobeta-Turnu Severin, ca martor la nunta unor prieteni. Se simte rău tot weekendul: doarme până la prânz, refuză să mănânce. Pe 12 decembrie se întoarce cu trenul la București. În noaptea aceea ajunge la spital cu dureri mari de ficat. Moare pe 13 decembrie 1983, la puțin după ora 2 dimineața, în urma unui stop cardio-respirator. Avea 50 de ani.
Prietenul lui, poetul Cezar Ivănescu, a rezumat autopsia într-o propoziție pe care n-o mai uiți: „nu mai avea nici măcar o celulă de ficat”.
E înmormântat la Cimitirul Bellu. În 1990 a fost ales, post-mortem, membru al Academiei Române. Onoarea a venit, ca de obicei la noi, după.
De ce să-l citești totuși
Pentru că Nichita a făcut cu limba română ceva ce nimeni nu mai făcuse: a tratat-o ca pe un material viu, nu ca pe un muzeu. A îndoit-o, a rupt-o, a inventat cuvinte, a scos sensuri de unde nu erau. Iar când a vorbit despre ea, a spus fraza care azi se scrie pe pereți și pe tricouri: „Limba română este patria mea”. Textul e din volumul Respirări, apărut în 1982, și merită citit integral – are o pagină și te schimbă.
Începe cu Leoaică tânără, iubirea, din O viziune a sentimentelor (1964). E scurtă. Citește-o cu voce tare și o să pricepi în treizeci de secunde ce n-am reușit eu să-ți explic în zece minute.
Nichita Stănescu pentru BAC – ce trebuie să reții
Pentru BAC, reține asocierea dintre Nichita Stănescu și neomodernism, preocuparea poetului pentru limbaj și pentru limitele cuvintelor și ideea de „necuvinte”, prin care încearcă să exprime ceea ce limbajul obișnuit nu poate surprinde. Una dintre poeziile importante pentru examen este Leoaică tânără, iubirea, publicată în volumul O viziune a sentimentelor din 1964. Poezia prezintă iubirea ca pe o experiență care transformă radical percepția omului asupra propriei persoane și asupra lumii.
Formula scurtă: Nichita Stănescu → neomodernism → limbaj poetic → necuvinte → iubire → transformarea percepției.
Atât. Cultura de Nota 10 se oprește aici. Pentru moment.
