Cultura de Nota 10, adică momentul în care ne gândim să ne gândim, ne gândim să citim, ne gândim să aflăm. Azi, despre un băiat din București care la 21 de ani s-a urcat pe un vapor spre India, iar la 50 avea catedra lui la Universitatea din Chicago. Azi, Mircea Eliade.
Te avertizez din start: episodul ăsta e altfel. La ceilalți autori, partea grea a fost să găsim povești bune. Aici, partea grea e să spunem tot. Pentru că Eliade e, probabil, cel mai cunoscut român din lume — și, în același timp, autorul cu cea mai încurcată biografie politică din tot manualul. Amândouă sunt adevărate. Le luăm pe rând, fără să ascundem nimic și fără să exagerăm nimic.
La Bacalaureat nu o să vă întrebe nimeni despre politica lui Eliade, dar ca să înțelegeți cu adevărat omul din spatele cărților, trebuie să vorbim și despre partea grea.
Mircea Eliade – băiatul de pe strada Mântuleasa
S-a născut la București, pe 13 martie 1907. Tatăl, Gheorghe, era ofițer și își schimbase numele din Ieremia în Eliade. Copilăria și-a petrecut-o prin garnizoanele unde era mutat tatăl — Râmnicu Sărat, Cernavodă — iar școala primară a terminat-o în București, pe strada Mântuleasa. Reține strada asta. Peste jumătate de secol avea să scrie Pe strada Mântuleasa și să transforme un colț banal de oraș într-un loc mitic.
Ca adolescent era exact genul de tocilar obsesiv pe care azi l-am numi „ciudat”. Își tăia din somn câteva minute în fiecare noapte, ca să ajungă să doarmă patru ore — voia să-și forțeze corpul să se supună capului. La un moment dat a leșinat și a trebuit să se oprească. La 14 ani publicase deja o povestire. Iar despre el însuși scria ca despre „adolescentul miop”, într-un roman autobiografic care avea să fie publicat în volum abia mult după moartea lui.
Mircea Eliade în India – sau cum îți schimbi viața la 21 de ani
În toamna lui 1928 pleacă spre Calcutta, cu o bursă, ca să studieze sanscrita și filosofia indiană cu profesorul Surendranath Dasgupta — un nume uriaș în Bengal, socotit acolo a doua glorie națională după Tagore. Eliade se mută în casa profesorului. Acolo o cunoaște pe fiica lui, Maitreyi Devi, poetă adolescentă și protejata lui Tagore. El avea 23 de ani. Ea, 16.
Povestea se termină prost și rapid: familia află, Eliade e dat afară din casă, iar relația e ruptă. El pleacă într-un ashram din Himalaya, la Rishikesh, cu gândul serios de a rămâne acolo. Nu rămâne. În 1931 se întoarce în România. În 1933 își susține doctoratul, cu o teză despre yoga.
Și tot în 1933 publică Maitreyi. Romanul câștigase un concurs de manuscrise, cu un premiu de 20.000 de lei. A devenit imediat cel mai citit roman de dragoste din literatura română. Punctul pe care merită să-l reții: Eliade și-a dat lui însuși un pseudonim în carte — Allan — dar i-a lăsat fetei numele ei adevărat. Ba mai mult, l-a pus pe copertă.
Partea grea. Și nu o sărim.
Aici trebuie să fim foarte atenți la ce spunem, pentru că e teren minat și pentru că pe internet vei găsi două tabere care țipă una la alta.
Faptele documentate sunt astea. Eliade a fost discipolul lui Nae Ionescu. Între ianuarie 1937 și februarie 1938 a publicat un grup de articole favorabile Mișcării Legionare — sunt aproximativ douăsprezece texte, publicate și accesibile azi. În campania electorală din decembrie 1937 a condus, împreună cu Mihail Polihroniade, propaganda legionară în județul Ialomița. În ianuarie 1938 a participat la o întrunire electorală la Călărași. În iulie 1938, după ce Carol al II-lea instaurase dictatura regală și declanșase represiunea împotriva legionarilor, Eliade a fost arestat și internat în lagărul de la Miercurea Ciuc.
Ce e important de înțeles, ca să nu cazi în nicio capcană: în momentul în care Eliade se apropie de Legiune, mișcarea avea deja asasinate politice la activ. Nu era o necunoscută. Asta nu se poate scuza cu „nu se știa”.
Ce e la fel de important: după război, Eliade nu și-a asumat niciodată deschis perioada aceea. Într-o scrisoare de răspuns la acuzații își construiește apărarea pe faptul că, între 1940 și 1945, „n-am publicat niciun articol în presa românească” — ceea ce e adevărat, dar răspunde la altă întrebare decât cea pusă. Tăcerea asta e, pentru mulți critici, partea cea mai greu de digerat din tot dosarul.
Părerea Nota 10, și o spun limpede: opera lui Eliade despre istoria religiilor rămâne uriașă și merită citită. Faptul că omul a scris, la 30 de ani, texte în sprijinul unei mișcări criminale rămâne, la rândul lui, adevărat. Nu trebuie să alegi între cele două. Un cititor matur le ține pe amândouă în cap în același timp. Asta e, de fapt, tot ce înseamnă să gândești cu capul tău.
Ce a scris în lagăr
Și acum, o legătură pe care probabil n-o știai. La Miercurea Ciuc, între sârme, Eliade a scris Nuntă în cer. O spune chiar el: „Am scris Nuntă în cer la Ciuc”. Romanul apare în 1939.
Dacă ai ascultat episodul nostru despre Nuntă în cer, gândește-te o clipă la asta. Cea mai frumoasă poveste de dragoste din perioada interbelică a fost scrisă de un om închis într-un lagăr, pentru convingeri politice. Iar el descria cartea ca pe o formă de evadare — libertatea lui sugrumată, transformată în text.
Mai e ceva. Conflictul din roman — un bărbat care nu vrea copii și pierde femeia, altul care vrea copii și e părăsit — nu e inventat. Criticii îl leagă direct de biografia autorului și de relația cu Nina Mareș, prima lui soție. Dacă îți cade Nuntă în cer la examen și scrii asta, cu argumente din text, ai spus ceva ce nu se găsește în comentariile de pe net.
Cele două soții
Nina Mareș, căsătoriți în 1934. A murit de cancer în 1944, în Portugalia, unde Eliade era diplomat.
Christinel Cottescu, cunoscută la Paris. Au fost împreună până la capăt — ea i-a stat lângă pat în ultimele zile. A fost, de altfel, și cumnata dirijorului Ionel Perlea.
Mircea Eliade în exil: Londra, Lisabona, Paris, Chicago
În aprilie 1940 pleacă din România ca atașat cultural la Londra. Nu se va mai întoarce niciodată să locuiască aici. Din februarie 1941 e la Lisabona, unde rămâne până în 1945. Apoi Paris, unde predă istoria religiilor și unde, în 1949, publică Tratat de istorie a religiilor — cartea care îl face celebru în lumea academică.
Din 1957 se stabilește la Chicago, ca profesor titular la catedra de istoria religiilor. În 1970 devine cetățean american. Catedra pe care a condus-o îi poartă azi numele.
Ca să înțelegi scara: peste 1.200 de articole și recenzii, aproximativ 30 de volume traduse în vreo 18 limbi, iar opera completă ar trece de 80 de volume. Iar în paralel a scris literatură fantastică — La țigănci, Domnișoara Christina, Pe strada Mântuleasa, Noaptea de Sânziene. Omul avea, practic, două cariere simultan.
Răspunsul care a venit după 40 de ani
Aici e cea mai bună poveste din tot episodul.
Maitreyi Devi n-a știut mulți ani că Eliade scrisese o carte despre ea. A aflat abia târziu, prin intermediari, și a citit-o într-o traducere. Ce a găsit acolo — o relație descrisă mult mai carnal decât fusese în realitate, după versiunea ei — a șocat-o. Așa că, la peste patruzeci de ani de la despărțire, a scris propria versiune: Na Hanyate, apărut în 1974, tradus la noi ca Dragostea nu moare. Cartea a fost premiată în India. În ea, ea scrie: „Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire”.
În 1973 a fost invitată la Universitatea din Chicago, ca să țină conferințe despre Tagore. La aceeași universitate preda Eliade. S-a dus la el neanunțată. S-au văzut de mai multe ori în lunile acelea — deși în cartea ei totul e comprimat într-o singură întâlnire. Ea l-a confruntat. El i-a promis că romanul lui nu va apărea în engleză cât timp ea trăiește.
Și-a ținut promisiunea. Eliade a murit în 1986, Maitreyi Devi în 1990. Traducerea în engleză a romanului Maitreyi a apărut în 1993, sub titlul Bengal Nights. Un an mai târziu, editura Universității din Chicago a publicat cele două cărți împreună, ca volume-pereche: povestea lui și povestea ei, una lângă alta, ca să le poți citi pe amândouă.
Nu știu dacă există în literatura lumii un final mai bun.
Sfârșitul
Din anii ’60 suferea de o artrită care îl chinuia și care, spre final, l-a împiedicat să mai scrie în ritmul cu care era obișnuit — ceea ce, pentru un grafoman ca el, era o formă de tortură. Își pierduse de două ori biblioteca: o dată când a plecat din România, lăsând totul unui prieten, a doua oară la Chicago, într-un incendiu.
În seara de 15 aprilie 1986 a făcut un accident vascular cerebral. A fost găsit de Christinel în fotoliu, cu o carte în mână: Exercices d’admiration, a lui Emil Cioran. A murit pe 22 aprilie 1986, în spitalul Universității din Chicago, la 79 de ani. A cerut să fie incinerat. La ceremonie au venit în jur de nouă sute de oameni.
În 1990 a fost ales, post-mortem, membru al Academiei Române. Ca de obicei, după.
De ce merită citit
Pentru că Eliade e singurul autor din manualul tău pe care îl studiază și studenții din Chicago, Paris sau Tokyo. Ideile lui despre sacru și profan, despre mit și despre timpul ciclic au ajuns până în cultura pop — Coppola a făcut un film după o nuvelă de-a lui, iar cărțile lui apar citate de tot felul de oameni care habar n-au că autorul e român.
Și pentru că, dincolo de asta, Maitreyi și Nuntă în cer sunt scurte, sunt de dragoste și se citesc într-o după-amiază. Le avem pe amândouă comentate la Nota 10, dar te rog frumos: citește-le întâi tu. E singura dată în tot liceul când tema pentru acasă e, de fapt, o poveste de dragoste adevărată.
Atât. Cultura de Nota 10 se oprește aici. Pentru moment.
