Bun venit la NOTA 10! Locul în care noi învățăm pentru tine. Tu – fă ce vrei cu timpul tău, noi învățăm și cititm tot ce n-ai tu chef, apoi îți povestim succint și organizat. Ține minte informațiile de aici și ai rezolvat examenul la română. Adio, bac!
SAU: dacă ești interesat de evoluția ta și de propria dezvoltare, vei înțelege că aceste rezumate sunt un mod care să te facă să gândești cu propriul tău cap. Nu al profesorului de la clasă, nu al meditatorului. Este aberant să înveți pe dinafară comentarii, oricât de bune ar fi ele. Este important să gândești pentru tine, să poți exprima idei coerent. Adică, dacă primești un text la prima vedere, să îl poți descifra fără probleme. Ceea ce îți oferim la Nota 10 este un mod de abordare care sperăm să te inspire. Noi nu copiem idei. Citim, ne gândim, scriem. Investește cinci minute și vei lua minim șapte la examen. Sau, vei găsi o variantă prin care tu să gândești și să formulezi idei. Win-win!
Azi vorbim despre Nichita Stănescu – Catre Galateea.
Ca să înțelegem poezia lui Stănescu, trebuie să ne oprim puțin asupra titlului. Mai exact, să vorbim despre Galateea. Înțelegem legenda care a inspirat poezia și totul devine simplu. Sunt sigur că dacă scrii rezumatul legendei, explici titlul și apoi vorbești despre tema creației prin iubire, ai cel puțin nota șapte.
Pe scurt, un băiat sculptează o statuie și se îndrăgostește de ea. Se roagă atât de puternic, încât aceasta prinde viață. Cumva, într-o epocă în care inteligența artificială devine din ce în ce mai importantă, iar oamenii aleg să se căsătorească cu papuși sau animale, parcă nu mai este atât de nefiresc să te îndrăgostești de o statuie, mai ales că este frumoasă și este facută de tine. Ha! Ha! Iubire, copii, happy end. Mă rog…
Există un film Pygmalion din anii 1930, există My Fair Lady din anii 1960 și există She’s All That din anii 1990. Până și faimosul Pretty Woman este un fel de Pygmalion. Le poți vedea, sunt toate ok și vesele, dar ceva mai superficiale decât creația lui Stănescu.
Strofa 1
Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Legenda lui Pygmalion
În mitologia greacă, Galateea a fost o nimfă, una dintre numeroasele fiice ale zeului mării, Nereus. Majoritatea oamenilor se gândesc la Galateea ca la o statuie care a fost adusă la viață de către zeița Afrodita. Cu toate acestea, în mitologia greacă sunt două personaje complet diferite: una este o nimfă, iar cealaltă o statuie. Noi vorbim despre a doua, statuia. Ceea ce ne conduce la Pygmalion, un sculptor din Cipru care a ajuns să fie dezgustat de femeile cu moravuri uşoare.
Pygmalion vedea femeile drept creaturi imperfecte si pline de năravuri. Drept urmare, a ales singurătatea. S-a dedicat muncii, şi, nu peste mult timp, a creat-o pe Galateea, o frumoasă statuie a unei femei. Nu o simplă femeie, ci mai frumoasă decât orice altă ființă care trăise sau fusese sculptată vreodată!
Pygmalion a început să o mângâie, să o sărute și să-i vorbească în fiecare zi. Și-a îmbrăcat statuia și i-a pus inele pe degete! Bărbatul oripilat de femei ajunsese să se îndrăgostească de una care nu avea cum să-l iubească!
O astfel de pasiune nu putea să nu fie remarcată de zeiţa iubirii, Afrodita, căreia i s-a făcut milă de tânărul înamorat şi a acționat cum știa ea mai bine. Atunci când Pygmalion a îmbrăţişat și a sărutat statuia din nou… materia a tresărit. Ofranda sa adusă iubirii a făcut ca fildeșul să prindă viață și să ofere un univers nou celor doi îndrăgostiți.
Context
Către Galateea a apărut în 1965, pe când România era un fel de prelungire a Uniunii Sovietice, iar Gheorghiu-Dej tocmai își dădea ultimele suflări și se pregătea să-l întâlnească pe idolul său, defunctul Stalin.
Ceea ce înseamnă că Stănescu nu putea scrie despre ce voia el și că cenzura comunistă era feroce. Miturile clasice erau un teren destul de sigur pentru poet, putea jongla cu multe aspecte fără să deranjeze autoritățile.
Titlul poeziei, Către Galateea, are legatură cu iubirea și cu creația. Un fel de yin și yang împletite etern într-un cerc perfect. Galateea este cea care, din neființă, ajunge să prindă viață. Pygmalion este cel care, prin iubirea sa necondiționată, îi oferă o nouă formă de existență.
Rugăciunea
Poezia are trei părți, strofe – să le spunem, fiecare începând cu ideea de cunoaștere intimă („știu toate”, „știu tot”) și terminându-se cu o rugăciune umilă („mă rog de tine, naște-mă”). Cumva, este o rugăciune inversată. Știind mitul Galateei, în care fata se naște din statuie, ne putem gândi că ea este cea care l-ar ruga pe sculptor să îi dea viață, să ii dea voie să respire și să evolueze. De fapt, este taman pe dos. Autorul se roagă să fie născut. Prin operă, prin purificarea ivită din procesul creator, prin ceea ce arde în arta sa, artistul este cel care se roagă să fie născut. Este ruga poetului către propria sa creație. Astfel, statuia care prinde viață este deopotrivă iubită și mamă, un fel de femeie-zeiță care atinge o perfecțiune extatică. Arta este cea care dă valoare artistului, născându-l, nu invers.
Cele trei valențe
Mai mult: statuia are pe deget un inel de logodnă. Capătă astfel o a treia valență. Este fiică (pentru că a fost creată de autor), este mamă (pentru că îl va naște pe artist) și este și logodnică/soție (pentru că este cea care însumează o iubire perfectă, unică).
Strofa 2
Toate acestea le putem povesti din titlu și din prima strofă. Trecem la a doua, care are aceleași coperți: știu / mă rog.
Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.
Dacă în prima parte avem de-a face cu elemente cumva mai personale, mai tangibile (parfum, tăceri, sân, inel), aici totul se extinde și devine universal. Îndrăgostitul vorbește despre elemente infinite și care nu pot fi măsurate, la fel ca adorația lui: aproape/departe, orizont etc. Probabil că el deja știe despre Galateea acele lucruri care încă nici nu au fost născute sau inventate. De ce este așa? Pentru că el este părintele creator, el urmează să le conceapă pentru ea. De ce face asta? Din nou, aflăm din rugăciunea de final: pentru a fi născut ca artist, pentru a căpăta valoare și autenticitate. Prin repetiție, rugăciunea devine mai profundă, mai puternică. Și, la fel ca în povești, este nevoie de o cifră magică: trei. A treia oară se desfac misterele, pentru că numărul trei este perfect și simbolizează armonia, înțelepciunea, înțelegerea și timpul (trecut, prezent, viitor).
Strofa 3
A treia strofă spune așa:
Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.
Aici este vorba despre cunoașterea profundă, de dincolo de forme, pe care doar un inițiat o poate primi din partea unui maestru. Dacă el știe tot ceea ce tu nu știi niciodată, din tine, asta înseamnă că adâncimea conexiunii este dincolo de simțuri, înțelegere, gânduri. Este dincolo și de ideea că artistul și creația sa sunt o singură ființă. Este un fel de îndumnezeire, de purificare extremă care conduce la ceva ce doar un zeu poate stapâni: timpul.
Exteriorul se mută în interior: copacii devin vine, râurile se transformă în sânge. Din nou, totul este universal, complet, incomensurabil.
Relația piatră-genunchi
Merita să amintim și de evoluția din ce în ce mai intimă a relației piatră-genunchi. Prima oară avem genunchiul mi-l pun în pietre, apoi mi îndoi genunchiul şi-l pun pe genunchiul pietrelor, în timp ce a treia oară autorul spune pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu.
Cumva, genunchiul și piatra devin o entitate singulară, o unică ființă. Nu e greu să ne imaginăm că sculptorul se transformă și el în piatră, îngenuncheat la picioarele Galateei. Fie ea va căpăta viață și sîngele îi va curge fierbinte prin trup, fie Pygmalion se va contopi cu piatra până la eterna adorație.
Artă poetică
În final, ar mai fi important să reții că această poezie este o artă poetică, are de-a face cu relația poet-creație-lume. Poezia este o cale de a ajunge la adevărul suprem și de a cunoaște întregul univers. Artistul și opera sa nu pot fi despărțite. Sunt două părți ale unui intreg etern.
foto: wikipedia.org / canva.com