Bun venit la NOTA 10. Locul în care noi învățăm pentru tine. Tu – fă ce vrei cu timpul tău, noi învățăm și cititm tot ce n-ai tu chef, apoi îți povestim succint și organizat. Ține minte informațiile de aici și ai rezolvat examenul la română. Adio, bac!
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este prima poezie din volumul „Poemele luminii”, debutul lui Blaga din 1919. Lucian Blaga, cel care s-a înscris la teologie ca să scape de armată, cel care l-a cunoscut pe Mahatma Ghandi și cel care devenea isteric atunci când cineva îi vorbea de rău opera.
Am încercat să citesc pe net despre această poezie – comentarii, gânduri, îndrumari. Aproape că am avut nevoie de dicționar, să traduc din română în română. Nota 10 este podcastul care este făcut pentru tine, ca tu să poți lua la examen nota de care ai nevoie. Îți promit, o să înțelegi toate cuvintele pe care o să le auzi. Dacă e vreunul prea complicat, lasă-ne un comentariu și o să ținem cont pe viitor. Învățăm din mers ce ai nevoie. Nu mai pierdem vremea, pornim! Cinci minute pentru minim nota șapte.
Context
Întotdeauna, pentru a înțelege o creație la adevarata ei valoare, este important ca aceasta să fie așezată într-un context. Autorul a simțit ceva, s-a inspirat de undeva. A trăit, i-a fost foame, i-a fost frică, a râs, a iubit, a fost înșelat și a mințit. A existat într-un loc, printre oameni.
Ceea ce acum, pentru noi, după o sută și ceva de ani, nu înseamnă decât statistici sau înșiruiri de date, pentru cei care au trăit acea perioadă reprezintă emoții, spaime, iubiri. Adică viață. Când a scris „Corola”, Blaga era tânăr, era îndrăgostit, voia să rupă norii și să schimbe lumea din temelii. Exact la fel cum am vrut și eu. Identic, poate, cu ceea ce simți tu acum. Poezia asta îi aparține unui băiat care, la fel ca și tine, se înfuria, avea frustrări și visa cu ochii deschiși sub cerul înstelat.
Suntem în 1919, după mulți ani de război greu – fie el balcanic, fie mondial. Tratatul de la Versailles deschidea o nouă epocă, România se chinuia să devină România, oamenii aveau în suflet două trăiri opuse: spaima și speranța. Nenorocirile astea sângeroase veneau imediat după faimoasa Belle Epoque, poate cea mai spectaculoasă perioadă artistică de după Renaștere.
Să ne imaginăm pentru o clipă ce poate fi în sufletul tânărului Blaga, cel care și-a trăit adolescența într-o lume tulburată de un război care nu era al lui. Ce vrea un băiat de 20 și ceva de ani? Să iubească și să fie iubit, să simtă că există, să conteze pentru cei din jurul său, cineva să-i confirme că viața lui are valoare. Să fie validat. Adică, exact ceea ce tu simți acum. Blaga nu avea social media, dar era exact ca și tine.
Primul război mondial a însemnat moartea a 10 milioane de oameni și o lume schimbată din temelii. Carâmbul bocancului strivind gâtul unui copil. Destine zdrobite. Blaga vine și spune: eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Ce înseamnă asta?
Titlul poeziei
Corola este totalitatea petalelor unei flori. De obicei, colorate. Frumoase. Gingașe. Adica: eu, poetul, nu vreau să ucid nimic din ceea ce este sublim și valoros. Eu sunt un suflet sensibil și am nevoie de armonie și minuni în jurul meu, nu de altceva. Iar toate astea explică prezența negației din titlu. Cuvântul „nu” poate intriga în primă fază. Ce caută el acolo? De ce Blaga nu zice, pur și simplu, eu susțin corola de minuni a lumii? Sau… iubesc corola de minuni a lumii. O negație, de obicei, schimbă ceva adevărat în ceva fals, sau pe dos. Inversează o valoare. Cred că la Blaga această negație este o formă de protest. Este un semn de furie, de frustrare, de disperare. Toate astea fiind semințele epocii în care și-a trăit copilăria și adolescența. În jurul său oamenii au murit, frumusețea a fost distrusă, lumina era dată de explozii și incendii, nu de lumânări parfumate. Drept urmare, Blaga vine și spune furios: eu nu sunt aici să ucid sau să dărâm, așa cum ați făcut-o voi până acum. Eu sunt aici ca să iubesc și să construiesc. Voi – aveți gloanțe și bombe, eu – am toc și cerneală.
Verbele din poezie
Nu strivesc – nu ucid – lumina altora sugurmă vraja | eu cu lumina mea sporesc – îmbogățesc – iubesc. Cred că este destul de clară antiteza. Toate verbele de acțiune sunt puternice, virile, dau imagini. Avem o entitate distructivă și una creatoare. Există „cel rau” – care strivește, ucide și sugrumă, pe de o parte. Totodată, există și opusul, „cel bun”: care sporește, îmbogățește și iubește. Distrugerea poate fi atât fizică, așa cum am povestit, cât și spirituală. Făcută cu mintea, adică. Prin forța gândului, care poate fi la fel de distructivă ca un glonț. „…nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea” spune citatul exact.
Lumina
Ceea ce ne conduce la… lumină, o idee pe care este construit întregul univers din poezie. „Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Hai să desfacem formularea asta. O luăm invers, de la coadă la cap. Avem ceva ascuns, la care nu se poate ajunge fără hartă, păzit de o vrajă care este nimicită de profani. Undeva, există ceva ascuns. Este atât de bine ascuns, încât este de nepătruns, adică nu poate fi descoperit, sau înțeles. Acest „nepătruns ascuns” are o vrajă a sa, un mister, o aură care îl protejează de toți cei care ar vrea să ajungă acolo fără să aibă bilet de intrare. Adică fără să fie inițiați. Dacă un răuvoitor nu poate ajunge într-un loc sacru pe care, pe deasupra, nici nu-l înțelege, ce face? Îl distruge. Îl sugrumă. După cum spuneam, „lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”.
Dacă ai stat vreodată într-o noapte senină pe malul mării, cu siguranță ai văzut linia lăsată de luna pe apă. Este spectaculoasă și misterioasă deopotrivă, îți vine să înoți în lungul ei. Dacă un nor a acoperit luna la un moment dat, totul a devenit mult mai sec și mai trist. Ți-ai putut da seama singur că lumina lunii îți dă fluturi în stomac și te face să te îndrăgostești spontan. Zice Blaga: „și-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micșorează, ci tremuratoare marește și mai tare taina nopții, așa îmbogățesc și eu întunecata zare”. Adică autorul nu doar că se identifică cu lumina. Merge mai adânc în idee, și se asemuiește cu lumina lunii. Care este mai misterioasă și mai romantică. De ce face asta? Ne spune câteva rânduri mai jos: „căci eu iubesc”.
Concluzie
Putem desface la nesfârșit aceste versuri și putem găsi foarte multe sensuri și metafore. Reține însă atât: avem simbolul luminii, avem poetul care se opune celor care vor să distrugă și avem iubirea, singura cale prin care se poate ajunge la adevăr. Totul, dezvoltat în context postbelic.
foto: wikipedia.org / canva.com