O fată frumoasă, îndrăgostită, are un scop: să-l determine pe iubitul ei să o bage în seamă. Are de trecut un obstacol: lipsa de sincronizare și comunicare. Până unde este ea capabilă să meargă pentru a-l face să o observe? Îți spun imediat. Floare-albastră poate fi o poezie cool, nu doar o eglogă quintesențială a cunoașterii eterne.
Bun venit la Nota 10! În acest episod înțelegem că Floare albastră este o poezie cool. Nu o extorsiune a unui degajament în două ape.
Despre autor
Ne intâlnim cu poetul poeților, Mihai Eminescu. Un fel de Van Gogh de-al nostru. Olandezul a vândut un singur tablou cât timp a trăit. Eminescu a publicat doar un volum, și asta pentru că s-a agitat Titu Maiorescu. Altfel, probabil, nici acela nu ar fi fost editat. Eminovici (numele real al poetului) a iubit viața, femeile și vinul. Dacă eram norocoși ca nație, probabil am fi avut azi gramatica pe care Eminescu a vrut să o scrie împreună cu Slavici și Caragiale. Poetul urma să se ocupe de etimologie, dramaturgul de sintaxă, iar romancierul de topică. N-a fost să fie. Dacă medicii care l-au tratat ar fi avut cunoștințele de azi, nu pe cele din evul mediu, poate că Eminescu ar mai fi trăit câteva zeci de ani. E vorba de diagnosticare greșită și de otrăvire cu mercur, administrat pe post de medicament. În plus, se pare că medicul său era un șarlatan, nu un medic adevărat.
Context
Evident, când a scris Floare-albastră, Mihai Eminescu iubea. Avea douăzeci și ceva de ani și visa la o femeie. Femeie care avea cinstita calitate de a fi soția profesorului universitar Ștefan Micle. Avea doi copii și se numea Veronica. Îndrăgostitul Eminescu era un jurnalist dibaci, în plină ascensiune. Era activ și foarte implicat în viața politică și socială.
În 1872, anul de dinaintea publicării poeziei, se întâlnește cu Veronica Micle la Viena. De aici rezultă o stare sufletească rea, asemănătoare cu o boală – după cum nota poetul într-o scrisoare. Eminescu înmoaie adânc pana în cerneala depresiei, se pune pe scris și apoi citește la Junimea, în Iași, Floare albastră. Nu mulți i-au îndrăgit scrierile, dimpotrivă. Negruzzi îi spunea lui Maiorescu, demontându-l pe viitorul Luceafăr: ”Cu tot talentul, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica? El va avea câţiva amatori răzleţi, dar publicul cel mare nu-l va ţine în seamă de nu se va îndrepta”. Istoria a demonstrat altceva.
Ideea, pe scurt
Poezia este ca o scenă dintr-un film realist. Imaginile sunt clare și camera îi focalizează pe rând pe cei doi îndrăgostiți. Așa cum este și în viață, de nenumărate ori, ea vorbește mult și vesel. El – ascultă și se gândește la ale lui. Ea vorbește. El tace. Ea vorbește. El tace. Ea pleacă. El suferă. Generic de final.
Un alt aspect important. Povestea este spusă de el. Iubitul este personajul principal, iar alegerea nu ne aparține nouă, ci autorului.
Despre ce e vorba
Să desfacem cele spuse. Putem presupune ușor că, înainte de a începe scena surprinsă de autor (primul vers, adică), ea tot sporovăiește și povestește. Nu primește nici un răspuns, așa că îl privește pe iubit și-i reproșează cu subiect și predicat:
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
Cu alte cuvinte: eu vorbesc, îți spun lucruri, exist și respir aici, lângă tine, iar tu te gândești la altceva. Sper, măcar, că nu ai uitat de mine complet, căci eu te iubesc. Fata continuă tirada:
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Traducere: nu te mai gândi atât la numurire și la lucruri moarte de câteva mii de ani (asirienii sau piramidele fiind două exemple). Eu sunt aici. Te iubesc aici și acum. Sunt vie și sunt dornică de tine. Hai înapoi, la mine.
Pentru că filmul poeziei noastre este bun, foarte bun, nu avem un monolog mut, ci unul în care partenerul joacă. Strofa a patra îi aparține lui.
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
Întelegem de aici următoarele:
- și el o iubește mult, foarte mult,
- scena dintre ei este tandră și ascunde o relație sinceră,
- presupunerea de la început (că ea îi reproșează) fie a fost greșită, fie ea îl iubește mai mult decât lasă să se vadă și atunci își îndulcește tonul pe măsură ce își ceartă iubitul (dulce netezindu-mi părul, spune versul),
- el o privește cumva cu superioritate și nu vrea să îi răspundă clar unde este cu gândul, mulțumindu-se să râdă,
- sau habar nu are cum să comunice cu ea,
- deși recunoaște că ea spune adevărul, el refuză fără echivoc învitația ei de a fi cu ea acum și aici.
Ca orice femeie care se respectă și care își urmărește scopul, ea continuă să-l ademenească. Îl invită într-un spațiu concret, plăcut, demn să le ascundă dragostea.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
E limpede până aici. Mergem în pădure, iubitule, unde este plăcut și unde ai putea să ai ochi și gânduri doar pentru mine, nu pentru altceva – zice ea. Într-o notă realistă, putem spera că tufa de mure pe care ar fi ales-o să se întindă este una dintre cele fără țepi. Mai ales pentru ceea ce urmează. Tabloul idilic este creionat din ce în ce mai detaliat, devenind erotic.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Adică: sper să te aud și pe tine vorbindu-mi, spunându-mi lucruri banale – că sunt cea mai frumoasă femeie din lume și că mă vei iubi pentru totdeauna. Eu o sa rup petalele și o să ma amuz: mă iubește, nu mă iubește.
Strofele următoare sunt lascive. Imaginația proprie este singura barieră în calea acțiunii dintre cei doi iubiți. Singuri, în pădure, într-un cadru care îndeamnă la iubire.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Un alt element simpatic, ce poate spune multe: poetul introduce ideea de bârfă. Tu sărută-mă, că nu e nimeni care să ne vadă. Și, dacă ne vede, nu-mi pasă de nimeni. Te iubesc și vreau să fiu cu tine, indiferent ce ar spune cineva – gândește ea.
Soarele apune, ni-i putem imagina ușor pe cei doi îmbrățișați, contopiți. Ca-n povești, s-au iubit întreaga zi.
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Cadrul sublim este dus mai departe, bârfa satului prinde culori mai vii. Poate că Eminescu se gândea la Micle. Nu la Veronica, ci la soțul ei, Ștefan. Și chipul domului Micle era conturat în penumbra geamului, spionându-i pe cei doi îndrăgostiți. Iar el, soțul încornorat, nu are nici un drept în viziunea amantului îndrăgostit. Nu are voie să îi pese de soția lui, atâta vreme cât aceasta iubește și este fericită. Mă rog, o simplă speculație, nimic mai mult. Revenim la versuri, căci reapare El.
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
Nu e limpede dacă scena se petrece în imaginația lui sau în realitate. Putem alege oricare dintre aceste două opțiuni. Fie el o ascultă și își închipuie tot ce ea îi povestește – idila din pădure, drumul spre casă, sărutările, fie cei doi chiar au parcurs traseul în realitate și el acum stă ca stâlpul și nu-i tresare nici un mușchi în fața iubirii expuse de fată. Indiferent ce alegem, este clar că el rămâne pasiv. Se mulțumește cu o contemplare lipsită de orice fel de acțiune și atât. În limbaj corporatist, nu este pro-activ.
Ultima strofă spune așa:
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! Floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!
Formularea este limpede: cei doi nu se mai iubesc, nu mai sunt împreună. Nu este greu să ne imaginăm că fata a încercat, a încercat, a încercat. La un moment dat, a renunțat. Și-a dat seama că nu are argumentele necesare să-l convingă să fie cu ea în lumea asta palpabilă. Așa că a plecat.
Fostul îndrăgostit perseverează în non-acțiune și constată ceea ce, probabil, știa de la început – e trist în lume. Este trist peste tot, în toate planurile: atât aici și acum (pentru că iubita s-a dus), cât și în universul visării (pentru că dacă nu are cine să te admire și să te echilibreze, nu mai este la fel de interesant). E posibil ca el să fi fost convins că fericirea se află în straturile superioare la care tot visa, dar iată că nu înțelege că nu este încă la nivelul spiritual la care să nu aibă nevoie și de o femeie iubitoare lângă el.
Viziunea Nota 10
Ai două moduri în care poți aborda o temă la română. Primul: clasicul copy/paste. Preiei tot ce îți spune profesorul (sau ce afli de pe net) și reproduci în lucrare. Așa se procedează dintotdeauna, așa era și în școală și când l-am studiat eu pe Eminescu. Mă rog, pe vremea aia nici măcar nu se născuse Eminescu. Profesorul dicta, noi scriam, învățam pe dinafară și la examen scriam ce țineam minte. O porcărie.
Știi ceva? Când Eminescu a scris Floare albastră nu a stat el să se gândească: sunt romantic și acum meditez asupra fragilității ființei umane în fața Universului. Vreau să cultiv forma de expresie a clasicismului romantic. Nu!
Și pun mâna în foc! Eminescu nu a concluzionat: voi pune cuvântul totuși la final de poezie (Totuși, este trist în lume) pentru că este un adverb de mod cu înțeles concesiv, care este de obicei folosit ca un corelativ în regenta unei propoziții subordonate concesive, dar pe acela nu-l mai pun ca să fie misterios. O altă extorsiune a unui degajament în două ape. Cam asta am găsit în căutările pe net.
Nu. Eminescu suferea din dragoste, așa că a scris ceva ce a simțit. A pus o durere sufletească în vorbe meșteșugite. Ceea ce ne conduce la a doua alegere pe care o ai de fiecare dată!
A doua variantă la care poți apela: citești, te gândești, scrii. Așa am făcut și eu chiar acum. Mai mult: dacă aș fi avut azi examenul de bac aș spune și următoarele: în această poezie este vorba despre o profundă lipsă de comunicare. O femeie are o nevoie. Vrea să fie ascultată, vrea să fie validată, vrea să aibă un sprijin în persoana omului de lângă ea. Are ghinion, căci iubitul ei se află într-un moment al vieții sale în care nu-i pasă de ea. Are cu totul alte preocupări. Zice textul: ea spuse adevărul; / Eu am râs, n-am zis nimica. Adică: el fie nu știe cum să comunice cu ea, fie nu vrea, pur și simplu. Amândoi vobesc o singură limbă, dar nu pricepe nici unul ce are nevoie celălalt. Drept urmare, se despart și fiecare își vede de propriul său drum. Probabil că ea este fericită în brațale cuiva care o apreciază la adevărata ei valoare. El – a rămas singur și trist. Cândva, credea că fericirea din stratosfere se răsfrânge și pe pămînt. A luat-o pe iubita sa drept stâncă imuabilă, for granted – dacă vrei, și a presupus că nu va dispărea niciodată. Ca stelele sau piramidele. Ghinion! Ea… s-a dus.
Aceasta este doar o interpretare oarecare. O poți face pe a ta, ar fi minunat să ai acest curaj. Extrem de important este un singur lucru: tot ce spui să fie bazat pe text, nu doar pe imaginație. Citește și interpreteaza!
Filmul Floare albastră
Evident, nu există. Ne imaginăm, însă, un scenariu perfect posibil. Scopul exercițiului? Ideea că nu trebuie să reproduci copy/paste ce auzi la clasă. Poți avea propria ta părere. Ar fi ideal să o ai.
Din ciclul vorbim amândoi româna, dar nu ne înțelegem niciodată, filmul meu e mut. Fără replici. Interior, dimineața, bucătărie. Masa este plină de hârtii, notițe, creioane colorate etc.
El a muncit intens la ceea ce scrie. Poate fi un roman, poate fi o lucrare științifică. Ea plutește în toate direcțiile: cafea, mic-dejun, îmbrațișări și gesturi drăgălașe. El – taciturn, somnoros, preocupat de scrumul țigării care cade peste coniacul fin rămas în pahar. Notează o idee și nici nu o bagă în seamă pe iubita sa. Ea îi oferă un cadou împachetat frumos. Un costum de baie haios, cu pelicani. El nu pricepe nimic, se uită nedumerit și soarbe restul de coniac. Ea pune pe masă un alt cadou ambalat sexy. De data asta, două bilete de avion cu destinația Maldive. Sub bilete, o felicitare romantică ce conține urarea happy anniversary! Este surpriza ei, un cadou plin de înțelesuri ascunse. El plânge și privește pe geam. O îmbrățișează patetic (cu patos, adică), dar înțelegem din gesturile și expresia facială că nu va merge cu ea în Maldive. El aruncă biletele la coșul de gunoi. Ea lasă pe masă inelul de logodnă, își ia poșeta și pleacă. Ezită în ușa. Scoate o cheie din șirag și o lasă în cuier. Brelocul este o floare albastră. Din bucătărie se aud hohotele lui de plâns. Sfârșit. Generic.
Câteva argumente despre superfilmul meu, patru Oscaruri și două BAFTA. Spuneam la începutul episodului. O frumoasă fată îndrăgostită are un scop: să-l determine pe iubitul ei să o bage în seamă (mic-dejun, cafea etc). Are de trecut un obstacol imens: lipsa de sincronizare (ea îl vrea, el este în alte părți cu viața și gândurile). Până unde este ea capabilă să meargă pentru a-l face să o observe? Ce sacrificii ar face? Eu am ales pentru filmul meu un cadou scump, o suită de gesturi romantice și o atitudine care ne lasă să înțelegem că este vorba de o rutină îndelungată, nu de un mic scandal care a început ieri.
Pentru că vreau ca filmul meu să fie contemporan, am așezat totul într-o bucătărie. El nu o bagă în seamă, a băut toată noaptea și a lucrat. În locul primelor trei strofe, am folosit gătitul și pregătitul micului dejun. El – fără tragere de inimă. În locul pădurii, am pus Maldive. Ea pleacă. El plânge. Asta e tot.
Concluzie
Citește, gândește, scrie. E cea mai bună variantă. Singura cu adevărat valoroasă. Dacă nu ai chef, rămâi pe Nota 10. Învățăm noi pentru tine. Pace.
foto: wikipedia.org / canva.com