Decembre – George Bacovia

În episodul de azi, la Nota 10 vei învăța o tehnică extrem de simplă și maxim eficientă. Nu ți-o predă nimeni la școală. Nu știu de ce. Poate nu e cunoscută. Poate cei care predau nu vor să facă lucrurile simple. Nu știu și nici nu contează.  Aplică ce afli azi și îți vei câștiga timp.

Ca în fiecare comentariu pe care îl facem la Nota 10, vom aborda tema original. Nu vei găsi aici ceea ce alții au explicat deja pe net. Vei avea parte de o viziune nouă, care să te inspire și care să îți facă viața mai ușoară atunci când vine vorba de bacul la limba română.

Decembre – George Bacovia

De multe ori, când pleci în analiza unui text, cel mai bine este să începi cu finalul. Este mult mai simplu. În plus, acolo vei găsi aproape întotdeauna cheia de rezolvare. Iată demonstrația: dacă citești Decembre de la început, vei gândi că este o scena idilică oarecare, poate romantică. Poetul are finețe în felul în care scrie și ne este ușor să ne imaginăm doi îndrăgostiți privind ninsoarea prin geam în timp ce focul troznește plăcut în șemineu.

De fapt, sunt geamuri, nu un singur geam. Iar asta contează. Imediat îți spun de ce.

Aplicăm tehnica oferită de Nota 10 și începem cu finalul. Eu nu mă mai duc azi acasă, spune versul. Adică el nu locuiește împreună cu iubita sa, cu cea alături de care se află acum când se petrece acțiunea din poezie.

Opțiunea unu – rămânem în concret și putem alege, de exemplu, că iubirea dintre cei doi este una gheboasă, iar el îi spune iubitei că nu mai merge acasă la nevastă și rămâne aici, cu ea, amanta. Versul doi din ultima strofă, potop e-napoi și nainte, chiar ar susține această ipoteză simpatică. Dincolo este o nenorocire, aici este cald și bine. Totuși, știm că e vorba de simbolistică atunci când citim Bacovia, așa că mai gândim măcar încă o variantă.

Pentru Bacovia, decembrie reprezintă sfârșitul a ceva. Nu doar al anului, ci poate și al vieții. Sau al iubirii. Ori, dimpotrivă, al nefericirii. Oricare ar fi alegerea, sigur este vorba de un final pe acolo. O părere curajoasă ar putea zice așa: Decembre este cea mai optimistă creație a lui Bacovia. Peste tot în versurile sale, poetul vorbește de durere, apăsare, moarte, depresie și altele asemenea. Aici, în Decembre, alege să fie fericit. În sfârșit, cumva, misterios, a priceput și Bacovia că viața poate fi frumoasă și că iubirea poate fi răspunsul. Eu nu ma mai duc azi acasă ar însemna atunci că nu vrea să se mai întoarcă acolo de unde a venit, adică din suferință și apăsare. Vrea să rămână aici, unde este bine.

Vectorul care conduce către această ipoteză este râsul. Ea tot râde în momentul surprins de poet. El – îi spune să nu mai râdă atât și să continue cu cititul. De ce râde femeia? Poate pentru că este fericită de fericirea lui. Poate pentru că mereu ursuzul Bacovia tocmai a lăsat măștile jos, este liniștit și surâzător, complet diferit de tot ceea ce este el în fiecare zi. Evident, asta îi transmite îndrăgostitei o stare de efervescență care nu o lasă deloc în pace și care nu îi dă starea de a citi. Ea este jucăușă și lascivă. El, cuprins și uimit de profunzimea trăirilor neștiute pe care tocmai le experimentează.

Poate aceste opinii par diferite complet de tot ceea ce ai citit pe net sau ai auzit la clasă. De acord, sunt originale. Dar știi ce? Asta scrie acolo, în poezie. Nu am inventat eu, ci doar am interpretat.

Încă un amănunt trecut cu vederea de cei care publică diverse comentarii pe net. Fata e bogată. Are casă cu șemineu sau sobă. Are geamuri la cameră, la plural adică. Nu este un singur geam, și acela mic. Putem presupune că sunt multe și mari. Are servitori. El tot îi cere să poruncească diverse, ea se supune și cere mai departe – să aducă jăratic, ceai, lampă. Cam tot ceea ce exprimă poetul se centrează în jurul sinelui. Fără a micșora nici o clipă frumusețea imaginilor bacoviene, hai să traducem:

  • Strofa 1: Iubito, poruncește să aducă servitorii jăratic, vreau să aud focul mai tare,

Mai spune s-aducă jăratec
Și focul s-aud cum trosnește.

  • Strofa 2: Iubito, te rog împinge tu fotoliul mai aproape de sobă, mi-e frig,
  • Și mână fotoliul spre sobă,
  • Strofa 3: Iubito, poruncește-le servitorilor să aducă ceai,
  • Mai spune s-aducă și ceaiul,
  • Strofa 5: Iubito, poruncește să aducă servitorii și lampa
  • Mai spune s-aducă și lampa –

Dacă ne gândim la o fotografie ne putem imagina ușor o idilă romantică într-un cadru de iarnă. O cabana luxoasă si un pitoresc ce îndeamnă la îndrăgostire. Ar fi sărac, totuși din punct de vedere al analizei. Bacovia se folosește de sunet. Focul trosnește, vijelia se aude, iar glasul iubitei care citește întregește o simfonie perfectă. Nu e suficientă o fotografie, e nevoie de un film. Totul e atât de frumos încât nu ai de ce să te temi, nu vrei să pleci. Nicăieri, niciodată. E locul unde vrei să mori. Și, până la urmă, să mori făcând dragoste în timp ce ființa care te iubește te ajută să treci în eternitate…nu e chiar cea mai rea variantă, dimpotrivă. Pare chiar îmbietor să poți termina astfel cu lumea de aici.

Ideea de moarte, care stăbate ca o vibrație întreaga poezie, eu cred că este contrazisă în final. Din nou, revenim la cheia de care vorbeam – rezolvarea întregului text, găsită mereu la sfârșit. Zice versul: Potop e-napoi și-nainte,

Una din împărțirile clasice ale timpului este în trei valori: trecut, prezent și viitor. Adică atunci, acum, atunci. Adică inapoi, acum, înainte. Potopul este inapoi și înainte, dar nu acum. Să ne imaginăm o axă a timpului care are la stânga trecutul și la dreapta viitorul. Prezentul este reprezentat, însă, de un singur punct, nu de un segment de linie. De ce un punct? Pentru că dacă spui acum acea clipă deja a trecut și s-a mutat pe axă în trecut. Prezentul poate fi reprezentat fie printre-un punct, fie printr-o axă perpendiculară pe orizontala timpului. Și așa obținem ideea esoterică, atât de folosită în spiritualitate, că doar acum și aici, prin trăirea și asumarea completă a prezentului se poate atinge îndumnezeirea, atingerea perfecțiunii, eliberarea definitivă din lanțul karmic.

Conform acestei idei, Bacovia nu vrea să moară și nu vorbește despre moarte, ci tocmai pe dos. Vrea să existe plenar în prezent, într-o stare de perfecțiune dată de iubire și să treacă pe un alt plan. Mai bun, mai pur, mai înalt. Accesibil exclusiv prin iubire.

Decembre nu este o poezie nici tristă, nici depresivă. Simbolurile bacoviene au interpretări multiple. Alege-le pe ale tale, în funcție de cultura și credințele tale. Susține-le cu argumente din text și fii tu însuți prin tot ceea ce faci. Mulțumim că asculți Nota 10. Astfel încât să poți spune cu noi: Adio, bac!

Decembre
de George Bacovia

Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, –
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă… zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, –
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric…
Mai spune s-aducă şi lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *