Enigma Otiliei – George Călinescu

Aparent, avem tot ce ne trebuie pentru un succes de comercial:

  • O poveste de dragoste care lasă urme adânci atât în personaje, cât și în cititor,
  • Conflicte puternice – exterioare și interioare,
  • Manipulare, intrigi, morală – totul așezat pe o societate destul de râncedă.

Dacă este chiar atât de spectaculos, nu sunt foarte sigur. Mă rog, treabă de gust, mie nu mi-a plăcut cartea. Nici filmul. Asta nu înseamnă că nu tratăm subiectul cu toată atenția.

Azi, la Nota 10, te scap de un subiect complicat – Enigma Otiliei de George Călinescu și publicat în anul 1938, al doilea roman dintre cele patru interbelice ale autorului.

Ca să ne fie mai simplu, hai să vorbim despre cele două personaje centrale.

Autorul despre Otilia

  • din primul capitol aflăm: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Mai târziu completează „față măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”.

Evident, autorul nu e singurul care ne vorbește despre ea, ci și alte personaje, care ne spun nu doar chestiuni legate de fizic, ci și de felul să de a fi, de caracter și așa mai departe.

  • Felix o vede în dublă ipostază, iar Freud și Jung aplaudă în sincron: tânărul o privește ce pe o iubită, dar și ca pe o mamă: „Nici nu știu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie”. Nu voi comenta mai mult decât să spun că Felix este puțin dubios.
  • Leonida Pascalopol, ceva mai matur în aparență, o pune în alt sertar la fel de straniu: o vede ca pe o iubită și ca pe o fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”. Cu siguranță, este greșit să-ți asemuiești iubita cu propriul copil.
  • În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră, ținea la casă… și cânta bine la pian”.
  • Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”.

Caracterizarea indirectă pare să ne prezinte o ființă emancipată, care nu respectă întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia, rebelă, se autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Tot despre Otilia, cumva contradictoriu, ne vorbește descrierea camerei și a portretului ei fizic, interiorul dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția spre nou a tinerei.

Otilia este fiica nelegitimă a lui moş Costache, este orfană și se înscrie la conservator pentru că are ceva talent. Se căsătoreşte cu Pascalopol, de care divorţează ulterior pentru a alege un “conte exotic”. Este o fiinţă complexă, o adevărată enigmă în condiţiile în care fiecare dintre personaje o vede într-o altă lumină. Pentru Aglae  este o stricată și o dezmăţată, Moş Costache o vede ca pe o copilă, iar pentru Pascalopol este o fată delicioasă dar enigmatică.  Cât despre Felix, el o divinizează.

Autorul despre Felix Sima, pe care nu-l construiește chiar viril, ci dimpotrivă:

  • „un tânăr de vreo optsprezece ani îmbrăcat în uniformă de licean”, cu „o față juvenilă și prelungă, aproape feminină”, obrazul „de culoare măslinie”, iar nasul „de o crăpătură elenică”.

Indirect, tânărul este descris ca având o fire analitică, dispus să muncească pentru ceea ce își propune și preocupat de interesele sale. Însingurat, visător, inteligent, fin, Felix are capacitate de reflecție, notându-și conștiincios gândurile, frământările, îndoielile în jurnal: ,,Nu trebuie să fiu așa de orgolios de averea mea, pe care n-am meritat-o și să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret, spre a nu scoate în evidență situația critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am nevoie de prezența ei”.

Altfel spus, avem de-a face cu cocheta și ambițiosul. Exuberanta și raționalul. Sunt personaje complementare, opuse, care au în comun condiția socială: sunt adolescenti orfani care au nevoie de protectie.

Felix este orfan aflat sub tudela lui moş Costache, venit la Bucureşti pentru a studia medicina. Spre finalul romanului aflăm că a reuşit să treacă peste despărţirea de Otilia, ajungând un medic renumit, la fel ca tatăl său şi se căsătoreşte cu o fată din lumea bună bucureşteană. Adică suntem martorii evoluției sale, o maturizare care înseamnă transformare și trecere pe un nivel superior. Pare să fie un tânăr integru, onest, dezinteresat de averea lui Costache. Finalul romanului îl aduce în tiparul burghez bucureştean.

Relația dintre cele două personaje, Felix Sima și Otilia Mărculescu, evoluează pe tot parcursul acțiunii, luând diferite forme, de la o simplă prietenie, la o poveste de dragoste și apoi la o amintire.

O primă secvență relevantă pentru relația dintre cele două personaje este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește. O face naiv, prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura iar când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând loc în sufletul lui Felix dezamăgirii și nedumeririi. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.” Cu alte cuvinte, Otilia îl manipulează cu dibăcie. Fie din instinct feminin necontrolat, fie din dorința de a-l avea aproape cald, la îndemână, pe un Felix de care are nevoie pentru orgoliul propriu. Oricare dintre variante are susținere în text.

O altă secvență ce reliefează relația dintre cei doi tineri este cea în care, după moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și faptul că, implicit, au concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. O interpretare spune că, dându-și seama că aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol. A doua: Otilia crede că Felix este monoton, plictisitor, anost. Măcar îl alege pe bărbatul care are cu ce să o întrețină cum sse cuvine.

Personalitatea Otiliei pare a fi în formare. Duduia este ba sensibilă, ba imprevizibilă, ba capricioasă. Da, este o anumită formă a misterului feminin și totodată reprezintă un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol. Mai tristă este oscilația între Felix și Pascalopol și decizia ei finală. Otilia pare că îl iubește pe Felix, sau așa ar dori să credem noi (gura lumii), dar îl alege pe moșier. Evident, își motivează penibil opțiunea, pledând pe o dovadă de altruism: ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Un fel de tu nu ești vinovat cu nimic, doar eu sunt vinovată, iar alegerea mea este pentru binele tău. Nu, nu e așa. Binele lui nu o interesează pe Otilia. Ea alege, de fapt, siguranța și stabilitatea financiară.

Mai putem adăuga în favoarea ei că este o fire enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, așa cum spuneam.

De partea cealaltă, eșecul emoțional suferit de Felix în urma imposibilității de a avea o relație cu Otilia contribuie la grăbirea procesului de maturizare. Felix este un individ sensibil, manierat și elegant. Are o fire devotată atât meseriei de medic, cât și persoanei iubite. Din punct de vedere al inteligenței emoționale, însă, stă cam prost. Se lasă manipulat și nici nu înțelege că asta pățește. Dacă azi ar fi aici, ar fi luat de fraier, nu de romantic.

Tumultul relațiilor, al vieții, presiunea alegerilor – toate acestea generează un puternic conflict interior în Otilia. Da, aceasta este generat și de lipsa afecțiunii materne, mediul predominant masculin în care trăiește, precum și de vârstă: se află la granița dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un amestec de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe grămezile, căpițele, stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători „eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Trecerile flagrante  de la o stare la alta sunt dovezi ale zbuciumului său interior. Are nevoie de libertate, deci alege prost pentru Felix: pleacă la Paris cu Pascalopol. Ea îl alege pe acela cu bani. Sau care (aparent) nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.

Conflictul de natură interioară al tânărului este legat de sentimentele sale față de Otilia. Declanșat de lipsa de experiență pe care o are, în contrast cu Otilia, atinge punctul culminant când ea îi resping cererea în căsătorie. Tânărul îndrăgostit ezită să ia o decizie fermă și își pierde iubita, deși vedea în ea un ideal feminin, fata răspunzându-i nevoii lui de ocrotire, de protecție și de dragoste. Lipsit de la o vârstă fragedă de căldura sentimentului matern, Felix îşi îndreaptă înspre Otilia aceste sentimente: „Pentru întâia oară Felix era prins de braț cu atâta familiaritate de o fată şi pentru prima oară, luând act de izbucnirea unei simțiri până atunci latente, încercă şi acul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul”.

Romanul Enigma Otiliei de G. Călinescu surprinde evoluția relației dintre Felix Sima și Otilia Mărculescu pe tot parcursul operei, de la o firească prietenie, la o poveste de dragoste, într-un final. Misterul Otiliei și al cuplului pare a se ascunde în replica de neînțeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”. Probabil, gândul era către iubire. Trăim doar cât iubim.

Cartea trebuia sa se numeasca „Parintii Otiliei”, autorul schimbandu-i titlul la sugestia editorului. Tema paternitati (una din temele principale ale romanului)  este privita din mai multe unghiuri: pentru Simion este obsesiva, pentru Stanica – generatoare de delir verbal si sentimentalism iar pentru Pascalopol devine unul din cele doua moduri de a o iubi pe Otilia. Cumva, toate personajele romanului, inclusiv Stanica, pot fi parintii Otiliei, in sensul ca ii influenteaza viitorul.

Ca să închidem în context, putem spune că povestea Felix – Otilia – Pascalopol poate fi încadrată în triunghiurile amoroase faimoase din literatura din țara noastră. Printre acestea: Ana – Ghiță – Lică Sămădăul (Moara cu noroc), Ileana – Mavrodin – Hasnaș (Nuntă în cer), Ion – Florica – Ana (Ion), Gheorghe – Anca – Dragomir (Năpasta) și așa mai departe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *