Orice poveste bună este fie despre iubire, fie despre putere. De la Romeo și Julieta până la Fast & Furious, ori este o poveste de dragoste pe acolo, ori cineva se luptă pentru putere.
Alexandru Lăpușneanu a lui Negruzzi nu face excepție. Fascinația pentru putere este motorul care mișcă întregul mecanism. Eroul este gata să facă orice ca să aibă și să păstreze puterea.
Ceea ce face nuvela cool. E ca în Nașul sau ca în Lupul de pe Wall Street, în care lupta pentru putere este incredibilă. O putere care corupe, evident. Curge atât de mult sânge încât Tarantino este pistol cu apă pe lângă Negruzzi. Să ne imaginăm așa. Un om are vreo 5 litri de sânge în corp. 47 de boieri decapitați, adică vreo 200 de litri de sânge într-o cameră. Un bărbat rânjind satisfăcut, o femeie leșinată lângă o masă pe care stă o movilă de capete tăiate. Bun venit în lumea lui Negruzzi!
Limba (care nu mai este) română
Alexandru Lăpușneanu, adică un nou conflict cu limba română. La propriu. Mă refer chiar la cuvinte și la ceea ce exprimă ele. Avem de-a face, din nou, cu un text pe care este greu să îl pricepi. Iată doar câteva exemple: strânsură, încungiurat, spahii, felendreș, scântieră, hojma, chizeșluim, jalobe, gvardie, benișel, zobon, istov, mojici, zurba, moștean, armaș, metanii.
Negruzzi spune o poveste care, probabil, cu 150 de ani în urmă era pe înțelesul oricui avea câțiva ani de școală. Acum, însă, ai nevoie de dicționar. Sau de Nota 10, care te ajută să rezolvi simplu orice subiect de la română. Praful plictiselii, așezat peste această nuvelă, este gros. Îl suflăm și pornim.
Context
Lăpușneanu a domnit în Moldova pe la 1500 și ceva. Negruzzi a publicat nuvela în 1840, adică la vreo 300 de ani după evenimente. Evident, avem de-a face cu o lucrare de ficțiune. Istoria este o sursă de inspirație și atât. Ne oferă o idee despre cum crede autorul că era în vremea lui Lăpușneanu. Totuși, asta nu diminuează meritul: scrierea este prima nuvelă istorică de pe teriroriul României de azi. Oricât de greoaie și inaccesibilă pare acum, bravo autorului! Nu aș spune bravo și celor care țin acest text în manuale. Cred că orele de română ar trebui să atragă elevii către lectură, nu să-i îndepărteze. Acest text ar trebui studiat la facultățile specializate, nu în liceu, nu în forma asta neinteligibilă pentru generațiile actuale.
Ca să avem o imagine de ansamblu, uite câteva dintre cărțile care erau publicate în lume în anii aceia:
Jane Eyre – Charlotte Brontë, 1847
Wuthering Heights (La răscruce de vânturi) – Emily Brontë, 1847
Poveste de Crăciun – Charles Dickens, 1843
Contele de Monte Cristo – Alexandre Dumas, 1844
Cei trei mușchetari – Alexandre Dumas, 1844
David Copperfield – Charles Dickens, 1849
O nuvelă romantică
Pornind de la context, putem vorbi despre aspectele romantice ale nuvelei, care este considerată a face parte din acest curent literar. Dacă ne uităm la principalele caracteristici ale literaturii romantice, putem identifica unele trăsături:
- avem un singur erou central cu părți negative extreme,
- prezența domniței Ruxandra este diametral opusă, în antiteză cu tot ce exprimă Lăpușneanu,
- partea documentară a operei există și este elocventă.
Dacă este să căutăm o tipologie romantică, eroul este un fel de demon. Pentru a se răzbuna, un astfel de personaj are nevoie de o punere în scenă grandioasă: arde cetăți, capetele tăiate sunt puse la poarta palatului înfipte în sulițe, măcelul de la ospăț, piramida de capete și așa mai departe. Toate astea sunt elemente ale „recuzitei” sale.
Un film gore foarte bun
Gore este un subgen al filmelor horror. În afară de atmosferă și suspans, avem scene macabre care au menirea să provoace privitorului dezgust, frică, sau ambele.
Fără ezitare, nuvela lui Negruzzi ar putea fi baza unui astfel de scenariu. Avem sute de crime – decapitări, spânzurări, mutilări. Avem un nas tăiat, mormane de cadavre și râuri de sânge. Evident, totul culminează cu scena genocidului, când 47 de boieri își găsesc moartea, iar criminalul construiește o piramidă din căpățânile lor. Ce face după ce termină opera de artă? Își aduce gingașa soție și îi arată ce construcție drăguță a făcut. Cadavrele zboară peste tot, sângele țâșnește, mațele sunt împărștiate cu sârguință. Probabil că un regizor responsabil ar filma o scenă de sex în camera coclită de sânge, cu Lăpușneanu violând-o pe Ruxandra printre căpățânile tăiate. Iar dacă filmul ar fi făcut de Tarantino, am avea pe fundal, probabil, portretul celor doi, acela de pe peretele mănăstirii Slatina. Pentru că Lăpușneanu a dat bani către biserică, deci merită să fie iertat, nu? A dat bani mulți, e normal. Pauză pentru apreciat sarcasmul și gluma. Ha ha.
Rezumatul scurt
Un fost domn al Moldovei este gata să facă orice pentru a-și recăpăta tronul.
Conflictul principal
Evident, este între Lăpușneanu și oricine stă între el și tronul pe care îl râvnește. Ca să își atingă scopul, disperatul domnitor se aliază cu turcii, ucide boierii, amenință, terorizează, minte, trădează. Lupta pentru putere, mirajul oferit de scaunul de conducător, reprezintă firul roșu care conduce personajul central și care, totodată, susține întreaga nuvelă.
Conflicte secundare
Unul dintre cele mai importante este cel dintre Lăpușneanu și Ruxandra, soția sa. Putem intui că nu se iubeau, era vorba de căsătorie din interes. Relația dintre cei doi este una de tipul forță-supunere, ea trăind în poveste umilința totală și spaima de un soț care o terorizează. Totul se dezvoltă până la gestul suprem, în care femeia otrăvește bărbatul tiran.
Să amintim și de conflictul dintre mulțime și conducători. Prostimea, cum erau numiți toți cei care nu aveau bani sau putere, era dată de oamenii obișnuiți, ca mine sau ca tine. Cei care nu aveau privilegii sau pensii speciale. Evident, aceștia își doresc ceva ce nu au – libertate și condiții decente de viață. Adică exact acele lucruri pe care cei de la conducere nu vor să le ofere din motive evidente.
Conflictul cu biserica. Este unul care nu este dezvoltat în text, dar care apare în mintea cititorului. Este subînțeles. Ucigaș cu sânge rece, perfid, fără scrupule, domnitorul nu uită să construiască sau să împodobească biserici. Pe seama lui sunt puse zeci, poate sute de crime. Totuși, este îngropat într-o mănăstrire, pe pământ sacru adică. Ba chiar are și portretul pictat pe un perete al bisericii. Lângă el este pictată familia, nu și mormanele de cadavre lăsate în urmă, nu și faimoasa piramidă de capete tăiate. Nu și numeroșii bastarzi pe care i-a zămislit cu cine știe câte amante. Ce caută un criminal odios în locul care se presupune că totul este despre pace, iubire și omenie?
Structura nuvelei
Sunt patru capitole, fiecare având drept titlu un citat (o replică memorabilă din text).
Capitolul I: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…” – răspunsul dat de Lăpușneanu boierilor care îi ceruseră să se întoarcă de unde a venit pentru că nu este dorit de populație.
Capitolul al II-lea: „Ai să dai samă, Doamnă!” – Amenințarea soției unui boier ucis de Lăpușneanu adresată doamnei Ruxandra.
Capitolul al III-lea: „Capul lui Moțoc vrem” – răzbunarea poporului (prostimii, conform textului) care consideră că Moțoc este vinovat pentru toate nemulțumirile.
Capitolul al IV-lea: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc eu…” – amenințarea rostită de Lăpușneanu care fusese călugărit și pierduse puterea domnească.
Rezumat
Alexandru Lăpușneanu intră în Moldova cu o armată turcească, hotărât să-și recupereze tronul. Vin patru boieri, Veveriță, Moțoc, Spancioc și Stroici, care caută să-l convingă că țara este mulțumită cu actualul domnitor, Ștefan Tomșa. Lăpușneanu refuză să renunțe. Moțoc încearcă atunci să-l convingă pe Lăpușneanul să vină în țară fără armată. Simțind capcana, acesta râde de încercarea lui Moțoc, spunându-i că-l va cruța când va prelua țara, deoarece va avea nevoie de un „intrigant” ca să țină boierii în frâu.
Auzind de venirea lui, voievodul Ștefan Tomșa fuge, iar Lăpușneanu este primit cu speranță de popor. Din postura de domnitor Lăpușneanu se pune pe sărăcit și ucis boierii. Moțoc, ajuns vornic, mărește taxele. Boierii apelează la soția lui, doamna Ruxandra, care încearcă să-l convingă să înceteze să omoare, fără succes.
Ca să scape de amenințarea boierilor, domnitorul îi cheamă la masă și îi ucide pe toți. Le taie capetele și le pune în formă de piramidă. Scapă și de Moțoc, pe care îl dă mulțimii să îl omoare. Apoi o aduce pe soția sa în sala măcelului, ca „leac de frică”, dar aceasta leșină. Singurii care scapă sunt cei doi boieri tineri, Spancioc și Stroici, care fug și trec Nistrul.
După câțiva ani, Lăpușneanu se îmbolnăvește de febră tifoidă și e bântuit de cruzimea sa din trecut. Cere să fie călugărit înainte de moarte. Când este cuprins de un leșin care îl lasă rece și rigid, preoții, crezându-l mort, îl călugăresc și-l numesc domnitor pe fiul lui minor, Bogdan. Auzind acestea, Spancioc și Stroici se întorc în țară.
La trezire, Lăpușneanul este cuprins de furie. Cei doi boieri, care stăteau la ușă, o conving pe Ruxandra că Lăpușneanu vrea să-l omoare pe Bogdan și o conving să-l otrăvească. Tot cei doi, Spancioc și Stroici, îl veghează pe Alexandru și îl forțează să înghită restul de otravă.
Lăpușneanu și minciuna – un moment
Iată un dialog dintre cei doi soți, Alexandru și Ruxandra. Zice ea:
— Vreau să nu mai verși sânge, să încetezi cu omorul, să nu mai văd capete tăiete, să sare inima din mine.
Adică trăiește terorizată de imaginea care există mereu în fața casei sale: căpățâni de boieri, tăiate și înfipte în pari, care puterezesc și put. Răspunde minunatul soț:
— Îți făgăduiesc că de poimâne nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-vodă; și mâne îți voi da un leac de frică.
Ce se petrece a doua zi? Citim din nuvelă:
Luând capetele, le așăză în mijlocul mesii pe încet și cu rânduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt și pe a celor mai mari deasupra, după neam și după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci și șepte de căpățâne. (…) Apoi luă pre Ruxanda de mână și o aduse în sală.
Fără prea multe comentarii. Doar explicăm. Femeia este îngrozită, oripilată, de morți pe care îi vede afară. Ce face iubitul soțior? Pune la cale un genocid, face un castel de capete și o aduce pe firava doamnă că vadă creația sa.
Moldovenii și mâncarea
Să parcurgem un alt fragment din nuvela lui Negruzzi.
În Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese încă moda mâncărilor alese. Cel mai mare ospăț se cuprindea în câteva feluri de bucate. După borșul polonez, veneau mâncări grecești ferte cu verdețuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc, și, în sfârșit, fripturile cosmopolite.
Înțelegem, în primul rând, că pe atunci nu erau mâncăruri alese, ci doar cele obișnuite. Adică obișnuite pentru cei care își permiteau să mănânce în fiecare zi. Totuși, mi se pare interesant că nimic nu este local. Zero, dar absolut zero, opțiuni moldovenești. Borșul este polonez. Felul doi este grecesc. Pilaful este turcesc. Fripturile sunt cosmopolite, adică făcute după model străin, dacă nu chiar aduse de cine știe de unde. Există ceva local autentic? O întrebare demnă pentru un răspuns elaborat. Într-o altă discuție, poate.
Concluzie
În general, Costache Negruzzi este cel datorită căruia domnul moldovean este cunoscut drept un tiran însetat de sânge. Această apreciere este făcută cu precădere pentru cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu când, din cauza sa, s-au stins mai multe mari familii de boieri.
Alexandru Lăpușneanu, scrisă de Costache Negruzzi, este prima nuvelă romantică de inspirație istorică din literatura română.
A fost publicată în anul 1840, în primul număr al revistei ieșene Dacia Literară. Acțiunea se desfășoară în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu în Moldova.
Rămâi pe Nota 10. Facem să fie cool textele de la română.