Buffalo Bill este o poezie aparte. Te ține cu zâmbetul pe buze până când te face să plângi de melancolie. Este un alt mod de a vorbi despre moarte, destin implacabil și finalul spre care ne îndreptăm cu toții exact din clipa în care am fost concepuți. Totuși, nici măcar o ambuscadă a unui faimos personaj de western nu poate păcăli timpul. Tic tac.
Rezumatul scurt
Un bătrân cerșește mai mult timp. Degeaba.
Conflictul principal
Frica de moarte este chestia aia care ne unește pe toți, fără diferențe de sex, educație, situație financiară. Inclusiv pe jefuitorii și violatorii din poezia lui Stanca.
Conflictul principal se trage exact din această spaimă. La un capăt al spectrului avem tinerețea, exuberanța, viața. În partea opusă: necunoscutul, întunericul, moartea. Putem să spunem că este vorba despre dorința de a trăi și frustrarea dată de finalul clar, inevitabil – moartea. Viață versus moarte. Fericire versus spaimă. Tinerețe versus bătrânețe. Și tot așa.
Cine a fost Buffalo Bill?
Un personaj faimos care a avut legătură cu vestul sălbatic. Pentru americani este un fel de icoană, simbol al libertății și al tuturor celor care au transformat cândva America în cea mai puternică națiune a planetei. Realitatea s-a schimbat în ceea ce privește raportul de forțe, dar legenda lui Bill este vie. Revenim la el în final, este cheia întregii poezii.
De ce Vestul Sălbatic?
Pentru că Radu Stanca a fost om de teatru. Iar un om de scenă stăpânește arta acțiunii și a conflictului. Știe că o imagine solidă îl ia pe martorul actului artistic și îl poartă în lumi speciale. Adică îi dă prosteală, în limbaj de curtea școlii. Mai mult decât atât! Ce copil nu a îndrăgit filmele cu cowboy și indieni? Cu pac-pac, așa le ziceam. Stanca atinge o coardă sensibilă și se joacă flagrant cu sentimentele cititorului. După ce ne poartă într-un univers care ne face să ne bucurăm ca un copil, ne lovește la temelie și ne aduce aminte că mai avem puțin și murim. Timpul este cel care nu iartă pe nimeni. Tic tac.
Rezumatul pe larg
Împărțim poezia în trei părți și povestim.
Primele cinci strofe ne desenează un tablou melancolic al unor tâlhari bătrâni care pun la cale un ultim jaf, ca pe vremuri. Cu dibăcie, prin negație, Stanca ne descrie toate neleguirile pe care răufăcătorii le-au tot înfăptuit în tinerețe. Timp de cinci strofe, ei tot neagă: vom ataca poștalionul, dar nu tâlhărim, nu violăm și nu îi umilim pe amărâții de călători doar pentru că putem să o facem. Avem un alt motiv.
Următoarele șapte strofe ne vorbesc despre Zeul Timp. Acela care niciodată nu revine, acela pe care cu toții îl pierdem într-un fel, sau altul, acela după care plâng cu toții. Timpul lui Stanca este zgârcit. Pentru că poetul, ca noi toți, ar vrea o zi în plus. O oră de iubire. Orice, oricât, dar încă să nu plece de aici. Este părerea lui Stanca despre viață și tot ce înseamnă să trăiești.
Ultimele două strofe adâncesc drama. În vorbe se simte resemnarea, acceptarea, renunțarea. Este limpede că Buffalo Bill și ai săi nu vor prinde Timpul și nu-l vor jefui. Însă vor încerca încă o dată, penibil și șchiopătând, să mai trăiască ceea ce au simțit în tinerețe. Totul pare la fel de rânced ca la petrecerea de 300 de ani de la terminarea liceului, în care se pune muzica de atunci și, eventual, se dansează în aceleași perechi.
Doar că acum e trist și oamenii nici măcar nu se mai recunosc între ei, atât de bătrâni sunt. Cam la fel este și cu jaful lui Buffalo Bill. Ar putea să meargă oricine acolo și să se infiltreze printre jefuitori. Sunt atât de zbârciți și umiliți de timp că nici măcar nu mai știu cine e cine.
Cine este Buffalo Bill al lui Stanca?
Tu ești. Eu sunt. Stanca este – cel care decreta în emblematica sa creație gay
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche,
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.
Doar că Stanca nu este construit din același aluat cu Bacovia, de exemplu. Sau cu Blaga, căruia i-a fost asistent. El nu se lamentează, de propria neputință. Construiește o imagine cu impact puternic, te ia cu el în călătoria din vestul sălbatic și abia apoi te luminează că, de fapt, are nevoie de mai mult timp. Ca să iubească și să fie iubit. El, poetul. Nu Buffalo Bill.
Timpul nu ne iartă și nici nu ne păsuiește. Acum este singurul moment în care poți face ceea ce poți face acum. Să jefuiești viața de ceea ce are mai frumos (Deseară poştalionul va trece prin strâmtoare / Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut), să apuci cu dinții și cu ambele mâini fiecare ocazie (Ne vom lupta cu ceata de călători calici, / Şi nici ca să mai râdem puţin, zvârlind cu lanţul), să iubești necondiționat (Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă / Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini).
Dacă nu o faci acum… tic-tac!
Negațiile din prima parte
Este absolut minunat felul în care Stanca ne introduce fărădelegile tâlharilor: prin negație. Din nou, procedează așa pentru că este om de teatru și știe cât de plictisitor poate fi să povestești ceva ce ai făcut.
- John, mai știi cum era când eram tineri?
- Da, Bill, ce viață am avut.
- Jafuri, violuri…
- Da! Ce frumos a fost!
Nu! Așa este complet lipsit de suspans. Stanca apelează la negații și construiește astfel o așteptare. Crește o tensiune. Mișeii lui Bill tot spun ce nu vor face, ceea ce te obligă să te întrebi – dar ce vor face, totuși?
Cele cinci stadii ale durerii
Negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea.
- Negarea
Crezi că suntem gata? Noi încă putem. Chiar dacă suntem bătrâni și abia ne mai mișcăm de colo-colo, vom ataca poștalionul exact așa cum o făceam când eram tineri și frumoși.
Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut,
Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare
- Furia
Lupta pe care noi o ducem este împotriva celui mai perfid dușman. Cel pe care nu l-a învins nimeni, niciodată. Timpul. Este ucigașul nostru lent, este cel care ne va spulbera fărâme până la ultimul.
Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de seamă şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.
- Negocierea
Glasul rațional învârte cuțitul în rană. Este prea târziu pentru noi, este limpede că nu avem cum să-l învingem. Cine a ieșit vreodată victorios din lupta cu timpul? Nimeni. Glasul emoțional vine cu argumente.
Hai, este un bătrânel amărât. Nu are nici o șansă dacă ne unim forțele. Vom fi de neoprit. Mintea spune nu, inima spune da.
N-are nimica straniu şi nici la chip nu-i groaznic
Atâta doar că n-are pereche de zgârcit,
Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic,
Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit.
- Depresia
Suntem bătrâni. Suntem sclavii timpului din clipa în care ne-am născut. Este inutil să ne agităm. Ultima strofă ascunde de două ori cuvântul dacă. Fiecare dintre ele arată neputința, finalul, sfârșitul mosorului de ață. Rock bottom.
Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat…
- Acceptarea
Vine după ultimul vers. După ce ai terminat de citit poezia. Suntem învinșii Timpului, noi toți. Scena vieții are un singur actor, care este pe cale să nu mai aibă nici un spectator. Se stinge lumina și nu are cine să aplaude. Tic tac.
Tema poeziei
Mai este nevoie să o spunem? Evident, este timpul. Este la fel ca în Portretul lui Dorian Gray, a lui Oscar Wilde. Băiatul acela voia și el, ca Radu Stanca, mai mult timp. Gray și-a vândut sufletul diavolului. Stanca a ales să spună ce simte și ce nevoie are. Prin pățaniile lui Buffalo Bill.
Concluzie – cheia poeziei
Revenim la Buffalo Bill. Originalul, cel din America. Nu a fost un hoț faimos. Nu a fost un nelegiuit. A fost un actor.
Spectacolul său, foarte colorat, Wild West, care a ajuns să fie cunoscut sub numele de Buffalo Bill’s Wild West and Congress of Rough Riders of the World, a evoluat într-un fel de instituție internațională și l-a făcut una dintre primele celebrități din lume în materie de show bizz. Un fel de Circul Soarelui, varianta Epoca de Piatră.
Chestia asta ne dă o nouă dimensiune pentru poezia lui Stanca. Personajul central nu este autentic. Este doar un simplu actor. Unul care imită realitatea. Unul care trăiește într-o convenție, pentru că asta este teatrul sau filmul. O convenție. Eu, actorul, mă fac că trăiesc și că mor. Tu, spectatorul, te faci că mă crezi. Iar prin această tușă fină Stanca este genial. Pentru că Timpul nu poate fi păcălit de nimeni. Așa că apelăm la teatru și la actori. Ne amăgim. Ne facem că. Iar asta ne face să trăim mai frumos și să iubim mai profund.
Deseară poştalionul va trece prin strâmtoare
Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut,
Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare
Şi flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut.
Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge,
Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,
Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge
Şi nici prin buzunare cusute-n căptuşeli.
Azi nu ca să ne-nfingem în saci de aur braţul
Ne vom lupta cu ceata de călători calici,
Şi nici ca să mai râdem puţin, zvârlind cu lanţul.
Ne vom ascunde ochii sub măşti, iubiţi amici.
Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă
Ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni,
Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă
Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini.
Azi nu vrem punga groasă a doftorului roşu
Ce clănţăne alături din dinţi, înfricoşat,
Nici corfele cu păsări de curte, nici cocoşul
Ce dă din aripi lângă docarul răsturnat.
Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă seară
Aduce poştalionul, şi mai de preţ decât
O călătoare zveltă, subţire şi sprinţară
Sau saci cu bani de aur, umpluţi până la gât.
Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de seamă şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.
Boierul cu palate şi herghelii în care
Trag cai de rasă anii albaştri după ei,
Un negustor de vinuri, când dulci şi când amare.
Şi-un hrăpăreţ pe care nu-l pot momi femei.
Bogat din cale-afară şi gras de nu-şi încape,
Prin haină i se vede umflată punga grea,
În degetele-i scurte inelele fac ape
Şi pe reverul bluzei poartă fălos o stea.
Pe pintec îi străbate un lanţ de aur vesta
Şi-un ceas rotund în care din când în când, zelos,
Priveşte pe sub gene ca nu cumva-n aceasta
Să fi rămas o clipă – din veacuri – de prisos.
Când aţipeşte-n jocul căruţei şi în saltul
Legănător pe care catârii suri îl fac,
El sforăie şi doarme ca orişicare altul,
El moţăie cuminte ca orice prostănac.
N-are nimica straniu şi nici la chip nu-i groaznic
Atâta doar că n-are pereche de zgârcit,
Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic,
Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit.
Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă
Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ,
În pânza veşniciei de astă dată ruptă,
Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi.
Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat…